„Bahluienbad”, primul ştrand al Iaşilor

//„Bahluienbad”, primul ştrand al Iaşilor

„Bahluienbad”, primul ştrand al Iaşilor

Prăpăstiosul şi năbădăiosul Bahlui, vestitul nostru râu mult hulit şi rar cântat de poeţi, care făcea mari necazuri pe vremuri avea şi o faţetă pitorească, mai puţin cunoscută, despre care vom vorbi astăzi, poate îi vine cuiva vreo idee. Pârâu leneş şi urâcios în lunile verilor secetoase, când abia se târa prin smârcul albiei zvântate, aşa cum am mai arătat, devenea într-o noapte fluviu năprasnic, iute şi hrăpăreţ, gata să înghită totul în cale

Tălăzuind între dealurile Galatei şi Mitropoliei, apele miloase şi învolburate de ploile nesfârşite, luând cu ele punţi, porţi şi case, nimiceau strânsura de pe câmpuri, risipeau agoniseala locuitorilor mahalalelor Păcurari, Gării, Nicolina, Broşteni, Frumoasa, Socola şi Frecău şi-i alungau pe holul Palatului Administrativ, prin şcoli, tinde de biserici şi chiar în clopotniţe, unde se adăposteau înspăimântaţi până ce soarele lumina cerul siniliu. Aducând cu ei cele câteva lucruri salvate, cum trecea potopul se întorceau la cuiburile lor, adesea găsite cu furcile pereţilor fără lut, ca nişte oseminte descarnate, în ogrăzile mâlite şi păgubite de garduri şi micile construcţii gospodăreşti luate de marea călătoare. Înşiraţi pe maluri cu pantalonii suflecaţi şi cămăşile sumese, cete de oropsiţi îi măsurau adâncimile şi-i însemnau scăderile, ostenind să smulgă din valuri vreun lemn, o poartă, o vită sau vreun câine ce se lupta disperat să-şi ţină capul deasupra necuprinsului de apă. Bucuroşi că soarele împrăştia căldura binefăcătoare uscând pereţii şi lucrurile udate de ape, făceau cruce şi zicând „Ferească Dumnezeu de mai rău” începeau viaţa de la capăt.

Neosteniţi, scoteau mâlul din ogrăzi şi din încăperi, refăceau sau lipeau prispele ce aveau să le fie paturi câteva săptămâni până ce ieşea apa din pereţi, întremau acoperişurile şi spălau ţoalele la vadul unde se vărsa în Bahlui celălalt râu buclucaş, Nicolina, care venea anapoda dinspre Bordea către Gară.

„Neruşinare!”

Nu departe, lângă podul de fier al drumului de fier Iaşi – Ungheni (din 1874), într-o bulboană lărgită de vâltori era şi străvechea scăldătoare a târgului, în care se zbenguiau ţâncii mahalalei şi se ghiloseau părinţii lor sâmbătă seara.
În jurul ei, pe la 1880, un întreprinzător adusese nisip şi instalase „gherete şi bufete”, bucurând inimile acelora pe care nu-i ţinea punga să viziteze vestitele staţiuni sau măcar „feredeiele Prutului”, puse la cale de alt mehenghi, pe lângă gara Unghenilor.

Astfel apăreau Băile Bahluiulu, poreclite şi „Bahluienbad” de un hâtru invidios pe mulţimea bărbaţilor în izmene şi a femeilor în cămăşuţe sau combinezoane – costumele de baie strămoşeşti – ce-şi zbiceau rotunjimile, ude, plimbându-se pe maluri până ce un cârcotaş „puritan”, s-a apucat să strige prin gazete („Noua revistă”, din 11/23 august 1885): „Neruşinare! Bahluiul, tocmai acolo unde curge printre locuinţe, tocmai acolo pe unde sunt căi de comunicaţii şi pe unde trece mai multă lume e prefăcut în scăldătoare. Sute de bărbaţi, femei şi copii se văd stând în apă la un loc. sau alergând pe maluri în pieile goale (sic!), fapt ce nu-l putem califica decât un atentat la bune moravuri. Ar fi bine ca poliţia să ia măsuri pentru a îndatori pe cei înăduşiţi de călduri să meargă să se scalde în locuri dosnice, nu sub privirile trecătorilor şi călătorilor din trenuri, îndatorând în acelaşi timp şi pe bărbaţi să nu se scalde la un loc cu femeile”.

Deşi gazetarul moralist nu spunea, potrivit altuia mai hâtru, primul „ştrand” al Iaşilor era un loc de mare atracţie spre care se îndreptau duminica mulţime de târgoveţi să se răcorească şi să se distreze, bărbaţii privind „venerele” pârpălindu-se la razele soarelui, fără jupoane şi fuştile până în călcâie, purtate pe atunci, iar acestea chicotind pe seama „adonişilor” cu burtă ce defilau în indispensabili, ginindu-se la ele. Cât pentru călătorii din trenuri, mulţi săteni evlavioşi, buluciţi pe la ferestre, priveliştea era întruchiparea „Iadului” din cărţile cu sfârşitul lumii. Priveau cruciţi staniştea împeliţaţilor, negri ca smoala – târgoveţi unşi cu nămol tămăduitor din mlaştinile vecine – ce foiau pe maluri printre femeile şi bărbaţii aproape goi, ca în cazanele lui Sarsailă.

Distracţia se oprea în 1896

Cu toate şfichiuirile şi probozeala gazetarilor, mereu zgâiţi la „păcătoşii” ce-şi zvântau goliciunea la soare, stricând cartea de vizită a târgului, Băile Bahluiului au făcut sezon după sezon, malul apei fiind straşnic disputat între băieşii cu barăci şi cabine din stuf instalate de-a lungul apei, din jos şi din sus de podul liniei ferate (1880-1896), închiriind postate de la Primărie. Datorită lor, prin iunie 1892, întreg malul de la Podul de Piatră şi până la Moara lui Beldiman (Fabrica de tigarete), era plin de „înjghebări balneare” cu garduri din stuf, plaje şi cabine, pentru băi cu taxă, încât mahalagii aveau să ceară edililor eliberarea scăldătorii strămoşeşti, unde „fiecare om sărac putea să se cureţe şi să se spele, măcar vara, fără să-l coste parale”.

Plin de iniţiativă, un „om fără de serviciu de mai mult timp “deschisese chiar o baie, cu plată, pentru spălarea cailor de la trăsuri” (1890). Pe atunci, transporturile prin târg efectuându-se cu căruţele şi trăsurile, era plin oraşul de cai aşa că băieşul cabalinelor avea clientelă.

Activitatea aceasta, năstruşnică, înceta prin octombrie 1896, când Consiliul sanitar al oraşului oprea pe antreprenorul Gafencu să-şi mai instaleze cabinele la scăldătoarea de la pod.

Cauza venea de la Liceul Internat, care îşi construise canalizarea cu scurgerea în Bahlui. Astfel, „singurele băi ce avea laşul pe timpul căldurilor de vară, băile reci şi calde de la Bahlui, cu cabinele sale… ce mai rămăseseră laşului din originalitatea lui de altădată” dispăreau înecate de canalizări („Evenimentul”, 7 octombrie 1896).

Erau regretate adânc de târgoveţi şi plânse amarnic chiar de gazetarii ce nu mai încăpeau de ele şi le cântaseră de atâtea ori „Aleluia”. Convins de medicul Rojniţă, apărătorul igienei târgului, antreprenorul şi-a luat de la pod gheretele, bufetele şi „fetele”, socotite pe atunci cam „deşucheate”, fiindcă îşi serveau clienţii îmbrăcate în costume de baie (pantalonaşi trei sferturi), îmbiind înfierbântaţii cu bere rece şi pe îngheţaţi cu vutci şi cafele fierbinţi. Le-a mutat o vreme, mai sus, spre Leţcani, dar fară succes. Apa nu era adâncă ca la bulboană, iar locul îndepărtat nu mai avea farmec, lipsind şi podul care servea de trambulină. Locul primului ştrand ieşean este frecventat acum de crâsnicile pescarilor amatori, doritori să mai prindă câţiva dintre chiticii rătăciţi pe acolo.

Raiul grădinarilor

Bahluiul, „râu tainic, fără maluri”, cum era pocit şi de V. Alecsandri în a sa „Meditaţie mlăştinoasă”, rămânea pe seama milioanelor de broaşte tupilate prin bălţile din care ridicau osanale Cerului pentru statornica şi fericita lor vieţuire, tulburată doar de roţile grădinarilor – urmaşele bătrânelor mori – ce-şi afundau cupele printre ele la ceasul amurgului, răsturnându-le în lesele cu patlagele, chiperi, castraveţi şi harbuzime.

Rânduite de la Valea Lupului până la Socola sau Cristeşti, în lungul şesului mănos, la vremea acestea erau alte locuri pitoreşti ale vechiului Iaşi, spre care se îndreptau duminica după amiaza convoaie de târgoveţi să mănânce harbuji, proaspăt culeşi de pe curpeni sau zămoşi cu parfum de ananas. La umbra unui pom, în jurul meselor cu picioarele bătute în pământ şi butuci drept scaune, aveau loc adevărate „zaiafeturi”, ce ar avea probabil succes şi acum dacă i-ar veni cuiva ideea să învie uitata tradiţie.

La întoarcere, vizitatorii duceau acasă şi câte un paner încărcat cu roşii, vinete, ardei şi alte legume culese cu mâna lor. Adevărată plăcere! Amatorii de miere şi faguri proaspeţi nu le duceau nici ei dorul, căci pe coastele Păcurarilor şi Galatei se înşirau stupinele scapeţilor cu sute de ştiubeie pline de faguri care erau altă ţintă a ieşenilor din veacul Junimii sau al Vieţii Româneşti. De ziua Sfântului Ilie, când se mâncau castraveţi cu miere de albine, erau asaltate.

Din când în când, câte un trecător prin înaltul jilţ al Primăriei îşi amintea dorinţa strămoşească de a preface bătrânul râu nărăvaş, sufocat de necurăţenii, într-o cale navigabilă cu ape limpezi, peşti şi vaporaşe. Aşa cum îl vedea pe la 1857 şi profesorul Ghe. Melidon (1831–1897) gazetar şi om politic, autorul schiţei profetice „Un vis ciudat”, publicată în „Calendar pentru români”.

Visul începea a se traduce în fapt abia prin anii 60” când se realizau marile îndiguiri pentru piscicultură, irigaţii şi apărarea laşului de catastrofa inundaţiilor, făcându-se şi primii paşi pe calea limpezirii undelor, în care ecologiştii zăreau printre gene plutind lebede graţioase, ca în multe ape apusene. Cum străvechea dorinţă, cu importante efecte economice, încă nu s-a împlinit poate fi o importantă realizare a timpului nostru.

Ion Mitican

Sursa: curierul-iasi.ro

2018-03-08T22:53:09+00:00