Istoria străveche a Uliţei Mari

//Istoria străveche a Uliţei Mari

Istoria străveche a Uliţei Mari

De la Curtea Domneasca, Ulita Mare pornea “strâmbă şi strâmtă” până spre Copou. Imagine de la inceputul secolului XX

Strada principală a târgului de demult era „strâmtă şi strâmbă” pornind de la Curtea Domnească şi sfârşind în Copou. Centrul medieval al Iaşului era însă în dreapta Curţii Domneşti, de-a lungul actualei străzi Anastasie Panu. În epoca fanariotă, Iaşul impresiona pe călătorii veniţi pe aceste meleaguri prin pivniţele adânci, pline cu vin şi cârciumele numeroase.
„Un vis ciudat”

În 1857, poetul George Melidon făcea în povestirea „Un vis ciudat” o incursiune imaginară în anul 1907, punându-şi eroul în faţa transformării radicale a Iaşului. Urmărind şirul povestirii un june târgoveţ, “cu stuchit la limbă”, s-a pomenit, aşa deodată, mai bătrân cu vreo 50 de ani. Înfricoşat a ieşit povidindu-se pe uliţe, să se dumirească de întâmplare. De necrezut, dar nu mai recunoştea nimic.

Dorinţe de modernizare

Vechea şi vestita Uliţă Mare, de felul ei “strâmtă şi strâmbă, în ciuda numirii ce o purta” se întindea acum în sus şi în jos, trasă ca la sfoară şi largă de cel puţin patru ori pe cât fusese. Netede şi lucioase trotuarele din “piatră colorată”, marmură, mărgineau palate strălucitoare acoperite de coloane, stucaturi şi statui. În dosul Mitropoliei, pe fosta albie mocirloasă a Bahluiului, adâncită şi îndreptată, îmbogăţită şi cu apele Siretului şi Prutului, se oglindeau coşcogea vapoare, legănând alene coşurile încolotăcite în caiere de fum. Povestirea lui George Melidon, tipărită în „Calendar pentru români” în 1857 descrie astfel dorinţele de modernizare a Iaşului din preajma Unirii Principatelor. Parţial, viitorul a dat dreptate scriitorului. La sfârşitul secolului XIX, Uliţa Mare va fi lărgită şi îndreptată, însă vapoarele nu au apărut pe Bahlui, doar albia avea să fie mutată mai spre apus, dincolo de biserica lipovenească, prin anii 1910 – 1911.

Cum arăta Uliţa Mare

Curtea Domneasca la jumătatea secolului XIX

Bătrâna Uliţă Mare o zbughea grăbită din Curtea Domnească şi se poticnea după câţiva paşi, pălindu-se ba de un zaplaz, ba de o căsoaie trântită cine ştie cum drept în cale.

Ţinând stânga pe la Mănăstirea Trisfetitelor şi mai dreapta pe la Biserica Papistaşilor (Catolică), strâmtorându-se pocăită prin dreptul Mitropoliei vechi şi umflându-se ţanţoşă pe lângă aceea nouă, ajungea strânsă ca de gâlci în colţul Străzii Princiare – fosta uliţă Sfântul Gheorghe Lozonschi (numită apoi Cloşca) şi înălţată la mare rang pe vremea domnitorului Mihalache Sturza, statornicit cu toată curtea în căsoaia moştenită de la tătâne-său, logofătul Grigoraş Sturza (actualul Seminar Veniamin Costache) şi prefăcută într-un chipeş palat.

Cârmind iarăşi spre răsărit şi luând-o tot înainte, Uliţa Mare dădea buzna în uliţa Goliei (Cuza Vodă), pe al cărui făgaş se lăsa numaidecât la răspântia lui Petrea Bacalu din colţul străzilor Academiei (acum Arcu) şi Curelari (azi Săulescu), de unde cotea brusc, la dreapta, către Uliţa Consulatului Rosienesc şi bolniţa Sfântului Spiridon, dar se răsgândea şi o tăia deodată spre stânga spre casa lui Mihalache Paşcanu (unde a locuit domnitorul Al.I.Cuza şi apoi s-a instalat Muzeul Unirii).

Spre Copou

Dondănind aşa din colţ în colţ şi poticnindu-se ba într-o bâjglă, ba într-un căsoi, după câteva şerpuiri şi încă un cot, se oprea curmată de pâraiele pogorâte spre hăurile lutoase, prenumite Râpa Galbenă şi, după oleacă de chiteală, înfrunta pieptiş drumul înverzit al rohatcei din dealul Copoului (aflată dincolo de poarta grădinii) – croit mai întâi ca o cărare printre ţintirimele bisericelor Prapadoamna (Sf. Paraschiva) din capătul străzii Păcurari şi Sfântul Neculai cel Sărac. (Biserica s-a aflat până la demolarea din 1912 cam pe locul Casei Studenţilor). Capătul acesta, căptuşit cu o întreagă pădure de copaci, se mai numea Podul Verde căci trecea printre vii, grădini şi livezi străpunse, ici-colo, de acoperişul unui conac boieresc strămutat din dricul târgului, nimicit de marele incendiu din 1827.

Vechiul târg

Piaţa Sfânta Vineri, în epoca fanariotă, strângea lumea pestriţă şi diversă a negustorilor

Înaintea mutării reşedinţei domneşti la Iaşi, în a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564), târgul se întindea spre partea de răsărit a Curţii Domneşti, piaţa veche fiind în preajma Bisericii Barnovschi. Ieşind din poarta de răsărit a Curţii Domneşti, prin dosul bisericii Sfântul Neculai, pornea Uliţa Rusească, a negustorilor de blănuri, mult căutate pe atunci, numită şi Târgul de Jos, apoi un timp C.A.Rosetti, iar după ultimul război până la sistematizare – 6 Martie. Pe făgaşul ei, lărgit, se află acum strada Grigore Ureche. O prelungea spre Tătăraşi Uliţa Trapezănească (a schimbătorilor de bani), astăzi Grigore Ghica Vodă, şi o însoţeau şi rămureau altele laterale. Paralelă cu ea, către nord, erau uliţele Sfânta Vineri (A. Panu) şi Podu Vechi (Costache Negri), Uliţa Mare având puţină însemnătate pe atunci.

Negustori şi crâşme

În poarta Curţii Domneşti se ţineau ţepene, încăpăţânate să-şi păstreze locul, încă mulţi ani, câteva prăvălii scunde cu pereţii hrentuiţi şi bolţile pietruite, arse şi răsarse de pojarurile ce transformau şi înnoiau înfăţişarea târgului.

Printre ele şi pe sub zidul bisericii Sfântului Neculai (Bogatul) din coasta Curţii Domneşti, înconjurată de un cârd de dughene şi acareturi bătrâneşti, se strecura la dreapta uliţa Medeanului (pieţii) Sfânta Vineri (numită azi strada Anastasie Panu după vestitul ei locatar) – staniştea pestriţă a negustorilor, şufarilor, matrapajilor (precupeţilor) ce-şi atrăgeau muşterii răcnind pe lângă tărăbi. În aceeaşi zonă se găseau şi “crâşmele mai multe decât casele”, adesea “binecuvântate“ chiar de “preasfinte“ feţe duhovniceşti.

Asta dacă ar fi să credem spusele lui Kelemen Mikeş, musafir al târgului prin anii 1738–1740, ce le-a vizitat cu păcat şi apoi s-a spălat pe mâini scriind: ”prin cârciumele de pe aici lângă fiecare butoi sunt cel puţin zece popi care-l înconjoară ca pe un mort” (C. Prisnea, Ţara Vinurilor).

Pivniţe cu vin

La 1659, un călător turc spunea că Iaşul avea 1.062 de pivniţe. Unele dintre ele există şi astăzi

Despre aceste faimoase înzestrări ale fostei capitale de pe malul Bahluiului dă mărturie şi celebrul călător turc Evlia Celebi, care auzise pe la 1659 când cutreiera Moldova, că Ieşii aveau “vreo 1.062 de pivniţe”.

Nu pentru murături, căci acestea se oploşeau în simple gârliciuri, numai oleacă scoborâte de la faţa pămîntului. Ci pentru vin, căci mai toate ţineau pe umerii bolţilor câte o cârciumă. Şi de aceeea erau adânci, întortochiate şi împrăştiate în toate părţile pentru ca licoarea viţei de vie să fie răcoroasă şi cu gust felurit, potrivit celor patru puncte cardinale. Despre adâncimea lor, de vreo 15 stânjeni, dă mărturie şi Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.

Pe vremea sa, un stareţ Leontie, venit din Rusia (1701), însemna faptul că ”vinul şi pâinea la Iaşi sunt ieftine… Peste tot doar numai cârciume” (C. Prisnea, Ţara vinurilor).

Sursa: curierul-iasi.ro

2018-03-22T15:08:45+00:00