Sărbătorile de Crăciun în „Iaşii de odinioară”

//Sărbătorile de Crăciun în „Iaşii de odinioară”

Sărbătorile de Crăciun în „Iaşii de odinioară”

Cu mare veselie, bucurie şi petreceri întâmpinau Crăciunul şi ieşenii din veacurile trecute. În casele boiereşti, tradiţia împodobirii pomilor exista deja în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Peste tot în oraş, balurile şi spectacolele se ţineau lanţ. În amintirea acelor zile, îl avem de această dată ghid pe Rudolf Şuţu cu al său volum „Iaşii de odinioară”.

Iarna era, cu predilecţie la sfârşitul secolului XIX, perioada cu cea mai intensă viaţă mondenă. La Iaşi se strângeau, de la moşii sau de prin călătorii, toate familiile boiereşti, iar palatele lor prindeau viaţă. Nenumărate erau seratele, balurile şi întâlnirile vesele în care se iscau întâmplări rămase de poveste. Tot în această perioadă, a Crăciunului şi Anului Nou, erau organizate cele mai multe spectacole de teatru, trupe locale şi din străinătate întrecându-se în reprezentaţii.

Păpuşari şi lăutari
Nu lipseau nici trupele stradale, de păpuşari sau lăutari, în căutare de case primitoare şi gazde cu dare de mână. „În serile de iarnă ale Iaşului de altădată, cântăreţii de noapte străbăteau prin zăpada mare a uliţei Păcurarilor şi strigau pe la casele oamenilor:

”Păpuşi, păpuşi de la Huşi. Cu capul cât un căuş. Păpuşele franţuzeşti. Tot să stai să le priveşti”, scria Rudolf Şuţu în 1928. Lada cu păpuşi era o distracţie foarte gustată în timpul sărbătorilor, păpuşarii prezentând scurte scenete amuzante şi uneori picante, spre distracţia gazdelor adunate în salon. „Apoi când erau chemaţi undeva să-şi joace păpuşile, dacă erau numai bărbaţi în casă, te’ntrebau: <<Cum să jucăm, cu perdea sau fară perdea? >>. Bineînţeles, după răspunsul ce-l căpătau, jucau şi păpuşile… „ descrie Şuţu.

Străzile erau colindate şi de trupe de lăutari, care îşi începeau cântecele de pe stradă pentru a îmbia ieşenii doritori de petrecere să-i cheme în casă. Era pe vremea când Barbu Lăutaru primea cu generozitate pentru un cântec pumni de galbeni şi, obicei al vremii, pahare pline cu napoleoni.

Obiceiuri strămoşeşti
„Altădată Crăciunul era o mare sărbătoare pentru ieşeni. Poate cea mai mare din timpul anului, căci datinile strămoşeşti erau respectate în întregimea lor şi erau o adevărată plăcere pentru ieşeni, pomii de Crăciun care se organizau în casele din laşi, unde toţi cei ce asistau îşi găseau un dar şi unde era întotdeauna câte ceva şi pentru cei nevoiaşi cărora li se trimiteau bani, haine, încălţăminte şi ceva bunătăţuri ca să-şi mai îndulcească traiul”, spunea, în perioada interbelică, inimosul cronicar Şuţu.

Impresionante la acea vreme erau trupele de colindători olteni care se stabiliseră în Iaşi după 1880. „Cu ocaziunea sfintelor sărbători se îmbrăcau în frumosul lor port naţional, cu cămeşi şi iţari albi ca omătul, omăt care pe atunci era nelipsit în timpul serbătorilor de iarnă, cu bondiţe cusute în fluturi, cu brâe roşii şi căciuli ţurcăneşti în cap. Veneau pe la curţile boereşti şi jucau dansurile lor naţionale, chiuind şi cântând, făcând în acelaşi timp diferite mişcări cu beţele ce le aveau în mână”. Sceneta irozilor, inspirată din povestea naşterii Mântuitorului era foarte apreciată şi consemnată în amintirile Iaşilor: „costumele lor erau frumoase şi curate, iar mireasa întotdeauna era o fată drăgălaşă, îmbrăcată într’un frumos costum naţional, mirele un flăcău chipeş cu căciula ştrengăreşte la o parte, apoi irozii în frumoase costume copiate din Biblie şi chiar şi tradiţionalul evreu avea glume hazlii ce produceau un râs general”.

Pomii de Crăciun
La sfârşitul secolului XIX, Iaşul a adoptat tradiţia germană a împodobirii bradului de Crăciun şi a fost pusă în practică mai ales în casele boiereşti sau a negustorilor avuţi. Era prilej de serbare a copiilor şi loc unde se împărţeau darurile, atât pentru cei mici cât şi pentru cei mari. Tot în preajma pomului erau primiţi colindătorii. A rămas de poveste bradul împodobit în casa lui Kogălniceanu, unde locuia sora sa, Lucia Liteanu, căsătorită cu Leon Bogdan. Tot ce era mai distins în Iaşi participa la serbările pomului, ce era aşezat „în sala rotundă, cu vedere înspre o frumoasă grădină […] Erau pregătite jucărele frumoase pentru copii, lumânări de toate culorile, nuci aurite şi argintate, roşcovi şi smochine, cutiuţi elegante cu bomboane fine dela Darmet şi Poitein, precum şi alte multe bunătăţuri. O orchestră cânta pe o estradă şi toţi se veseleau”. Într-un an însă, un incident avea să devină de pomină. O lumânare de la pom a căzut peste o perdea de la fereastră, perdeaua luă foc şi „graţie unui băeţaş de vre’o 12 ani, Gheorghe Laţescu, fiul fostului prefect de poliţie, care smulse repede perdeaua, se repeziră ai casei şi stinseră focul. Petrecerea n’a mai putut continua în sara aceia. Această serbare cu accidentul focului a rămas multă vreme în mintea ieşenilor”, a scris Rudolf Şuţu. Se amintesc, de asemenea, pomii de Crăciun din casele Didiţei Mavrocordat, de pe strada Săulescu de azi unde, „în salonul cel mare dela etajul 1, lumea petrecea cu voioşia ceia cu care se petrecea întotdeauna în această casă ospitalieră, unde toţi, fără deosebire de treaptă socială, erau îmbrăţişaţi cu dragoste şi bună voinţă.

Baluri opulente
Privind nostalgic timpurile trecute, ieşeanul Rudolf Şuţu aduce aminte de balurile organizate în preajma sărbătorilor, baluri pline de strălucire şi petreceri vesele. În Teatrul de la Copou, până în 1888, când a ars, şi apoi prin alte localuri se ţineau petreceri impresionante. La gâtul doamnelor sclipeau cele mai scumpe bijuterii, iar toaletele erau cumpărate din timp de prin străinătate. Despre balurile de acest fel spunea: „Cele trei rânduri de loji erau tixite pe atunci. Şi ieşenii petreceau laolaltă cu toţii: boerii Rosnovanu, Paşcanu, Vogoride, Sturdza, Mavroeni, Ghica etc., dimpreună cu negustorimea ce era în floare. Pentru balurile ce se dădeau la teatrul dela Copou, lumea îşi comanda de la Paris tot ce era mai bun. Balurile costumate şi cele mascate erau focarul nenumăratelor aventuri plăcute şi farse de tot felul. Ele atrăgeau întreaga societate ieşană”. Dansul era marea atracţie. Se formau câte 60 – 70 perechi care se învârteau în sala de dans „până la ziua albă care venea cu hrobodul ei de tristeţă să învălue inimile ce-şi spuseseră multe lucruri dulci în clipe de fericire, trecute repede”.

Patinoarul animat
În perioada sărbătorilor şi a iernii, pe la 1887 – 1888, a apărut o nouă atracţie la Iaşi. Soţii Pascu au inaugurat un patinoar lângă Gară, pe locul ocupat astăzi de depoul de tramvaie. Militar de profesie, Şerban Pascu era unul din ofiţerii străluciţi ai Iaşului, se remarcase în Războiul de Independenţă şi comanda o divizie de artilerie la Iaşi. În acelaşi timp, era un mare iubitor de sport şi, împreună cu soţia, a înfiinţat o societate de patinaj intitulată „Patinul”. Preşedinte era generalul Pascu, pe atunci colonel. Patinoarul era căutat de tinerii ieşeni nu numai pentru sport. „Aici era instalat şi un bufet, unde puteai să te reconfortezi şi un chioşc unde cânta muzica militară, joile şi duminicile. Din timp în timp, aveau loc la patinajul acesta şi serbări veneţiene, cu lumină electrică, ceia ce pe acea vreme, era o raritate pentru laşi. Toată lumea amatoare de patinaj făcea parte din această societate. Între cei mai buni patinori erau soţii Reinicke, cari executau cu măestrie figurile cele mai grele”, aminteşte Rudolf Şuţu. După patinaj, toată lumea care se aduna acolo, pentru continuarea petrecerii, trecea la cofetăria Tuffli, care funcţiona la parterul Jockey Club, aflat cam pe locul Pieţei Eminescu de astăzi.

Sursa: curierul-iasi.ro

2020-01-16T22:19:59+00:00