În Iaşii de odinioară, între străzile de vază se afla şi bătrâna uliţă a Goliei, numită apoi Cuza Vodă, nume ce îl păstrează şi astăzi. Demult, uliţa se furişa pe sub zidurile de cetate ale mănăstirii ce-i dăduse numele, cotea pe sub gardurile întinselor curţi boiereşti, se întâlnea cu Uliţa mare, astăzi bulevardul Ştefan cel Mare, şi sfârşea în faţa hanului Petrea Bacalu, în Piaţa Unirii, cam pe locul în care astăzi este Cinema Victoria.

Admirată de străini
Vestita uliţă, martoră a numeroase întâmplări memorabile, are o istorie ce merită pomenită. Ne oprim mai întâi în faţa ctitoriei lui Ion Golia, prefăcută de Vasile Lupu şi gătită de fiul său Ştefăniţă. Construcţia, începută pe la 1650, a fost întreruptă după numai trei ani, odată cu detronarea lui Vasile Lupu. Fiul său a terminat ctitoria la 1660. Fortăreaţă cu ziduri groase şi un turn impresionant, mănăstirea a stârnit admiraţia călătorilor străini, fiind la marginea Iaşului medieval, loc plin de istoria domnilor moldoveni şi adăpost pentru târgoveţi în timpuri de primejdie. Din turnul înalt era supravegheat Iaşul şi clopotul de aici bătea primul atunci când focul se stârnea în târg.

Cişmea populară
Din vremea lui Grigore Ghica în zidul mănăstirii se află cişmeaua durată pentru îndestularea târgoveţilor, bucurarea aparilor şi-nveselirea simandicoaselor feţe boiereşti. Cişmeaua cu apă proaspătă a fost loc predilect de adunare unde, în aşteptarea umplerii poloboacelor, se aflau vorbele din târg, se discuta şi chiar se petrecea. Seara, locul era umplut de trăsurile boiereşti. Feţele alese se adunau la cişmea ca la iarmaroc, cu toată „casa” în trăsurile burduşite de chisele şi gavanoase cu dulceţuri şi peltele pentru „tratarisirea” cu apă rece a jupâneselor şi jupâniţelor, înăduşite de arşiţa zilelor de vară. La cişmea se adăpa şi gloata din medeanul (piaţa de alimente), aflat cam peste drum, alături de vestitul han cu salcâmi „Cucu”, demolat prin 1981. Aici, se înjghebase şi un fel de scenă, ridicată pe nouă poloboace cu fundurile în sus şi care susţinea artişti şi lăutari spre desfătarea poporului spectator.

Palat şi han
Lipită de zid în colţul dinspre Vovidenie, astăzi strada G. Enescu, într-o grădină cu arbori seculari se dosea pensionul de domnişoare „Knoch”. Vizavi, la celălalt capăt al uliţei Vovidenie, în altă grădină, se fălea palatul domniţei Ralu în care, pe la 1821, foiau dregătorii Eteriei, în frunte cu generalul Alexandru Ipsilanti. Mai încolo, în locul unde se întâlnea cu uliţa Zoe (strada Stroescu), numită după hanul Zoiţei, hangiţa cu obraji rumeni şi ochii de foc, se găsea Şcoala de Ţesătorie găzduită în casele lui Hristache Zănescu.

Cu bolţi
Peste drum se înălţa palatul domnitorului Grigore Ghica care, în dragostea sa pentru cei necăjiţi, l-a transformat în aşezământ spitalicesc pentru moşit şi creşterea copiilor orfani, astăzi maternitatea Cuza Vodă. Clădire importantă, a scăpat de valul de demolări. În toamna anului 1981, trecătorii au putut observa meşteri ostenind cu ciocane, dălţi şi târnăcoape să croiască o trecătoare cu bolţi prin catul de jos al clădirii. Unii s-au şi întrebat, poate, dacă merită atâta osteneală şi cheltuială căsoaia aceasta veche, aflată în calea tramvaielor.

Teatru în limba română
Palatul cu boltă pentru landouri a aparţinut logofătului Alecu Ghica, bunul, „dreptul şi cinstitul” părinte al domnitorului Grigore Ghica. Logofătul Alecu era partizan al ideilor „iluministe” şi „paşoptiste” pe care i le-a insuflat şi feciorului. La casa lui găseau înţelegere şi visau schimbări progresiste tinerii luminaţi ce cutezau să introducă limba românească, „a ţăranilor”, în saloane, în şcoli, pe scene şi în cancelariile prin care, în epoca aceea, erau la modă limbile altor naţii. Dintre ei, Gheorghe Asachi a înjghebat chiar o scenă în casa lui Ghica, unde s-a petrecut primul act al teatrului românesc din Moldova, jucându-se cea dintâi piesă de teatru în limba română, Mirtil şi Hloe, la 27 decembrie 1816. Rolul lui Mirtil a fost interpretat de viitorul domn Grigore Ghica, iar Hloe de sora sa, Elena Ghica, căsătorită mai târziu Şubin, cum a notat Teodor Burada, istoricul teatrului ieşean.

„Palatul mincinoşilor”
Vorbind despre acele timpuri, cronicarul veacului trecut Radu Rosetti avea să scrie că în casa logofătului „fost-au date cele dintâi reprezentaţii româneşti în Ieşi”. Tot el a povestit cum păcălea logofătul „ascultătorii” domnitorului Mihail Sturza, neliniştiţi de prea desele întruniri din casa de pe Uliţa Goliei, colţ cu uliţa Dancu. O dată pe săptămână, seara, pentru plăcerea sa şi pentru liniştirea urechilor trimişilor domneşti, logofătul Alecu prilejuia întreceri de snoave, bucurându-se şi de naivitatea duşmanilor care îi porecliseră casa „Palatul mincinoşilor”, în loc de „Palatul speranţelor”.

Pentru copii găsiţi
Rămas moştenire noului domnitor Grigore Ghica, uns în 1849, acesta l-a dăruit oraşului cu o dotă de 11.000 de galbeni, întemeind în el, printr-un oficiu din 1852, un aşezământ spitalicesc, numit pe atunci Orfanotrofionul sau Institutul Gregorian pentru moşit şi creşterea „copiilor găsiţi”. Într-un perete dinspre stradă era instalat un leagăn unde se aduceau pruncii nedoriţi şi altădată „uitaţi” la uşile bisericilor de mame sărmane. Institutul acela a fost baza pe care s-a ridicat Spitalul de Obstetrică de astăzi, cu multe filiale şi anexe. Prin 1910, s-a îmbogăţit cu cinci pavilioane, din 1975 a apărut încă unul cu 100 de paturi, iar altul prin 1986 cu câteva sute de paturi. Pornit de un domnitor inimos, aşezământul şi-a purtat menirea peste veac, împlinind mereu speranţele şi visurile de fericire ale tinerelor familii ce-şi doresc un vlăstar aducător de bucurie în casă. În amintirea ctitorilor săi, se păstrează şi placa de pe frontispiciul clădirii cât şi ceasul solar, simbol al vremurilor trecute.

Ion Mitican

Sursa: curierul-iasi.ro