În 1897, primarul Gane demarează construcţia Rîpei Galbene, menită să estetizeze malurile lutoase pline de apă dinspre Gară. La 7 martie 1902 este inaugurată esplanada ce devine punct de atracţie pentru ieşeni. Versantul alunecător pune probleme noii construcţii.
Preocupat să elimine şi zona urîcioasă a Rîpei Galbene, cu maluri rupte de apele coborîte dinspre dealurile Muntenimii (Copoului) ca într-o cascadă lutoasă, primarul Nicolae Gane iniţia construirea unei esplanade.
Inspirat de Eminescu
Deşi mărturisise unui jurnal că ideea îi venise „într-o noapte senină din luna august” , de fapt aceasta aparţinea poetului Mihai Eminescu. Visător şi nostalgic, profund impresionat de trecutul şi frumuseţea bătrînului Iaşi, poetul avea uneori plăcerea să privească imensa vale ce se întindea prăpăstioasă, la poalele tîrgului, de-a lungul Bahluiului. Înecată de şuvoaie şi năpădită de nesfîrşitele păduri de rogoz, trestie şi păpuriş, mişunînd de păsări, peşti şi felurite gîngănii, părea o adevărată deltă în mijlocul căreia se ridica „Palatul Nemţesc” al Gării.
Cercetând încântătoarea privelişte, „rezemat cu coatele pe bara” de lemn, întinsă ca parapet, la marginile malurilor abrupte dinspre Cişmeaua Păcurari, uneori putea fi văzut poetul Mihai Eminescu. Acolo îl găsea într-o zi Gh. Popa Radu. Privea spre Galata. Întrebat ce face, avea să răspundă: „Ce să fac… admir natura; uite domnule Radu, spune-mi, cine ar fi în stare să-mi puie pe hârtie tabloul acesta care ni se prezintă înaintea ochilor. Doamne! exclamă el, ce poziţie frumoasă are Iaşul! De aş avea eu bani, aş pune să se facă un pod de aici până pe dealul Galata. închipuie-ţi, când acest pod ar exista, să stai în mijlocul lui, ce privelişte frumoasă ai avea. Cred că în lumea întreagă nu s-ar mai găsi pereche!” („O amintire din viaţa lui Eminescu”, „Arhiva”: nr. 5-6, 1900).
Zona este transformată total
Malul râpei sfârtecat de ape urca mereu spre târg, muşcând în fiecare primăvară şi toamnă ogrăzile caselor apropiate, încât unii târgoveţi, mai sperioşi, vedeau sfârşitul „capitalei” prăbuşită în uriaşele prăpăstii de la Râpa Galbenă şi până la Râpa Pivigheţoaiei (căscată în preajma uliţei Talpalarilor, zisă apoi Săulescu), ce se adânceau mereu. După mai multe încercări de a „închide” această rană a Iaşului, primarul Nicolae Gane în cel de-al patrulea mandat demarează procedurile pentru construcţia Rîpei Galbene. Lucrarea gîndită de primar avea menirea să igienizeze locul năpădit de necurăţenii, să-l înfrumuseţeze şi să creeze o legătură directă, printr-un bulevard modern, între Gară şi strada Copoului (Carol), aflată, de asemenea, în prefaceri. La cererea sa, inginerul şef Charles Chaigneau din Serviciul Tehnic al Primăriei, prezenta planul general al noii străzi – cu raportul nr. 4269 din 5 septembrie 1897 – pe care primarul punea apostila: „La Consiliu” şi data de 9 septembrie 1897. Odată acţiunea pornită, urmau discuţiile de rigoare, inginerul Chaigneau întocmind planurile lucrărilor de canalizare, iar arhitectul I. Vignali pe cele ale unei esplanade ce avea să înlocuiască rîpa cea hîdă. La 3 martie 1898, Consiliul comunal le dădea girul, astfel că a doua zi porneau spre Bucureşti. Deşi lipseau fondurile, circa 400.000 lei, la cererea primarului, Ministrul de Interne şi Consiliul Tehnic Superior – prin Jurnalul din 9 aprilie 1898 -încuviinţau execuţia proiectelor.
Construcţia dura până în 1902
Urmau licitaţiile cîştigate de inginerul Virgil Hălăceanu pentru zidul de susţinere şi scări, de M. Manoliu – pentru canalizare, inginerul I. Petrazoli preluînd supravegherea tehnică. Prin august, lucrările erau în toi, cu acest prilej deschizîndu-se şi două străzi noi: Regimentul 13 (astăzi Silvestru) şi Griviţa (acum Străpungerea Silvestru), pentru trecerea canalelor spre Bahlui. Primarul Gane nu mai apuca să inaugureze frumoasa zidire căci, în aprilie 1898, Consiliul era dizolvat şi în locul celui vechi se instala altul, conducerea oraşului luînd-o, ca primar, Al. Bădărău (conservator). Noii demnitari socoteau „operele” înaintaşilor gesturi de propagandă electorală, costisitoare pentru contribuabili. Deşi mai temperate, lucrările continuau. la 1 martie 1901, săvîrşindu-se recepţia provizorie sub conducerea lui Constantin B. Pennescu, ales preşedinte al Comisiei Interimare doar de cîteva zile. Esplanada, cu cerdac înalt de Belvedere, balcoane, nişe şi monumentale scări laterale, mărginite de balustrade pentru lămpi şi statui , domina întreaga vale – lipsită pe atunci de mari clădiri – şi înlesnea o încîntătoare privelişte către Gară. Fîntînile arteziene susurau necontenit, iar stropii unui izvoraş limpede jucau printre pietricelele minicascadei de sub corpul central.
O inscripţie plănuită mai jos, cu stema vechiului Iaşi, urma să consacre numele realizatorilor şi al celor doi primari – rivali politici -, care n-au avut fericirea inaugurării cînd se aflau în scaunul cîrmurii oraşului. Cu acest prilej s-au amenajat o stradă de legătură spre Păcurari, una spre Copou şi alta către Gară.
Alunecarea terenului pune probleme
După terminare s-a constatat că marele edificiu rezista cu greu presiunii dealului şi, precum începuseră crăpăturile , putea să devină o ruină. Un raport al inginerului Anton S. Savul, din 31 octombrie 1904, arăta primarului că „denotă o mişcare atît a terenului cît şi a zidului din Rîpa Galbenă”. Şi mai sever, un proces verbal din 26 ianuarie 1905 informa Consiliul comunal că întreaga lucrare „e ameninţată cu prăbuşirea” . Specialiştii propuneau drenări multiple şi stăvilirea alunecării prin nişte contraforturi sau pinteni adînci din beton şi armături. Acestea necesitau fonduri mari.
Galbenă, ce avea să devină un Ateneu al zonei şi un reazem al Copoului şi al Esplanadei numite de unii „Podul lui Eminescu”. Prin masivitatea şi soliditatea sa, preîntîmpina fuga terenului, rămînînd neclintit la toate seismele ce i-au încercat puterile.Salvarea venea abia prin februarie 1922, cînd Regionala C.F.R. Iaşi cerea terenul grădinii părăsite de la picioarele Esplanadei, pentru construirea unui cartier modern, cu „ şcoală, bibliotecă, sala de conferinţe” şi alte înlesniri. Cererea a fost aprobată de Consiliul comunal, avizată de forurile guvernamentale şi, la 21 septembrie 1922, odată cu inaugurarea cartierului C.F.R. din Nicolina, se punea piatra fundamentală a noului aşezămînt. După trei ani de lucrări, cu mari cheltuieli pentru stabilizarea pămîntului şi întărirea zidurilor, la 20 decembrie 1925 se inaugura Căminul Cultural C.F.R. Rîpa.
Galbenă, ce avea să devină un Ateneu al zonei şi un reazem al Copoului şi al Esplanadei numite de unii „Podul lui Eminescu”. Prin masivitatea şi soliditatea sa, preîntîmpina fuga terenului, rămînînd neclintit la toate seismele ce i-au încercat puterile.
Ion Mitican
Sursa: curierul-iasi.ro