Uliţa de Sus şi farmecul vremurilor demult apuse

//Uliţa de Sus şi farmecul vremurilor demult apuse

Uliţa de Sus şi farmecul vremurilor demult apuse

Pe la 1900, dincolo de uliţa Universităţii (vechi) se aflau câteva magazine de fierărie, ce făceau vâlvă cu velocipede, pluguri „porcul mistreţ”, cositori ce se purtau ca o tărăboanţă de un singur om, dar coseau cât şase. Nu lipseau nici faimoasele sobe Godin-Rubeland pentru lemne şi cărbuni, unele cu foale ca la potcovărie, altele cu ventilator, ce se aprindeau şi dintr-o scânteie, ca să nu-şi umple bunicii ochii cu şperlă şi sufletul cu năduf, suflând în tăciuni să aţâţe focul.

Mare magazin
Aceste produse, dar şi altele se vindeau în marele magazin „Ferum” al fraţilor lui Solomon Wachtel, fondat în 1852 şi instalat multă vreme în casa de pe colţul Străzii de Sus (actuala Independenţei) cu strada Sf. Ilie (acum V. Alecsandri), cât şi în cea existentă şi acum peste drum de Muzeul de Ştiinţe Naturale. Casa de pe colţul străzii V. Alecsandri unde a funcţionat magazinul „Ferum” aparţinuse familiei unionistului Neculai Docan şi soţiei sale Smaranda Docan. Aceştia i-au lăsat casa, prin 1889, fiului lor N.N. Docan. Ograda cu ieşiri în strada Alecsandri şi-n Uliţa de Sus se întindea până în Uliţa Rusească, numită apoi a Unirii şi înglobată acum de Piaţa Unirii. În zilele luptei pentru unirea Moldovei cu Muntenia, aici s-a editat gazeta unionistă „Steaua Dunării”. Casa numai cu parter avea arhitectura clasică, cu arcade şi ornamente la ferestre şi a rezistat până la sistematizările din 1960, adăpostind un faimos magazin „Sanitas”, desfiinţat vreo doi ani şi reînfiinţat în noul bloc ce s-a construit.

Sonerii electrice
Peste strada bisericii Sf. Ilie din vale, spre Cabinetul de Ştiinţe Naturale a făcut furori, prin 1870, prăvălia fraţilor Bachtez care, printre alte minunăţii, vindea în zilele lui 1872 sonerii electrice cu baterii. Avea vecină o veche aşezare a cronicarului Ion Neculce ocupată de vestitul laborator chimico-farmaceutic „Atome” al farmaciştilor N. Racoviţă, ce ţineau şi farmacia cu numele nu prea încurajator „La înger”. Laboratorul, de fapt o fabrică ieşeană de medicamente, intrase în competiţie cu alte firme străine, adesea depăşindu-le. Conducătorul şi întemeietorul laboratorului, doctorul N. Racoviţă, un bărbat activ, slab, cu o bărbuţă ascuţită, nu avea altă preocupare decât munca de cercetare şi realizare a medicamentelor şi verificarea lor amănunţită pentru a obţine cele mai bune rezultate.

Şi în străinătate
Medicamentele laboratorului „instalat după cele mai moderne procedee le desfăcea nu numai în toată ţara, dar chiar şi în străinătate, recunoscute ca superioare multora din produsele marilor laboratoare din Europa”, scria contemporanul Ioan Dafin (Figuri ieşene), subliniind „cea mai splendidă dovadă de muncă serioasă, inteligenţă şi spirit de întreprindere care face cinste numelui de român (…). Nimeni nu poate face deosebire între modul cum se prezintă produsele ieşite din laboratorul său în ceia ce priveşte eficacitatea şi chipul de etichetare şi între acele rezultate din cele mai vestite laboratoare din străinătate”.

„Inimă bună”
Membru în colegiul superior al farmaciştilor, în anii războiului, după trecerea primarului Mârzescu în funcţii guvernamentale, Racoviţă a luat în mâini cârma Iaşilor, capitală de război, reuşind să facă faţă marilor probleme. „Inimă bună, suflet ales, harnic, econom şi prevăzător”, a lăsat o neştearsă amintire în cugetele contemporanilor. Rostindu-i numele, mulţi dintre ei adăugau cuvintele „laudă lui”. Laboratorul l-a moştenit fiul său, dăinuind încă multă vreme pe Strada de Sus. Vrednica instituţie de cercetare medicală se afirmase puternic în timpul primului război cân ţara, rămasă doar cu Moldova, era lipsită de alimente şi medicamente, iar „L’Atome” era singurul furnizor mai important şi se zbătea să asigure sutelor de spitale dezinfectante, anestezice şi calmante necesare pentru tratamentul miilor de răniţi şi pentru amputaţiile care, adesea, se făceau pe viu. „În timpul marelui război, produsele sale au fost puse la dispoziţia serviciului militar, contribuind prin aceasta în foarte largă măsură pentru ca armata să nu sufere de lipsa medicamentelor” (Ioan Dafin, Figuri ieşene).

Au căzut în uitare
Numele laboratorului devenise cunoscut pe tot frontul şi la poarta sa staţionau cârduri de infirmiere, căruţe, curieri călări aşteptând să se prepare reţetele şi să primească cele câteva pacheţele şi pastile pentru vreo operaţie urgentă. După război, numele laboratorului şi cele ale farmaciştilor au căzut în uitare. Nemiloasa sistematizare a ras şi această zidire de pe harta oraşului.

La Elefant
Toate fiind spulberate, a rămas doar Cabinetul de Ştiinţe Naturale, înfiinţat mai întâi în casele hatmanului Teodor Balş din Copou şi mutat în casele vornicului Costache Sturza, aşa cum a anunţat „Albina Românească” din 26 noiembrie 1839. În clădirea aceasta, numită şi a Elefantului fiindcă adăpostea scheletul unui elefant mort la Iaşi şi împăiat, a fost propusă candidatura pentru domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza în 3 ianuarie 1859, ales domnitor al Moldovei la 5 ianuarie şi al Munteniei la 24 ianuarie 1859.

Casele buchiniştilor
Cale de vreo câteva sute de metri pe făgaşul Străzii de Sus, dincolo de Cabinetul de Ştiinţe Naturale, printre micile ateliere de lemnărie, croitorie şi lenjerie se înşirau căsuţele scunde şi intrate în pământ ale bătrânilor buchinişti, anticari ambulanţi, aciuaţi în preajma Universităţii şi a „Cartierului latin”. Obosiţi de umbletul vieţii cu dulapurile în spate, se retrăseseră în odăiţele înecate de cărţi, broşuri, ceasloave, reviste colbăite şi fel de fel de tipărituri strânse cu sfinţenie din podurile târgului. Printre acestea, cărturarii descopereau comori istorico-literare, iar miile de studenţi şi elevi ai Iaşului, de la Unire şi până la al doilea război mondial, „pescuiau” cu răbdare manualele învăţate de câteva zeci de generaţii.

Cu clopoţel
Uşile mici prin care abia se strecurau cumpărătorii aveau câte un clopoţel. Clinchetul său îl chema în dugheană pe bătrânul anticar. Pe la Sfântul Petru, clopoţeii o ţineau într-un sunet căci „staniştea” anticarilor avea mare căutare, dând năvală şcolarii târgului cu cărţile „învăţate” sub braţ. Căutau să le vândă şi să încropească nişte bani pentru „banchetul despărţirii”, sărbătorit cu un ţap de bere şi câţiva prieteni într-o grădină, mai cu seamă aceea a bacalaureaţilor de la „Pomul Verde”.

„La bunul gust”
Aglomeraţia aceasta de mici ateliere, prăvălii, brutării, covrigării, anticării, ospeţii şi cafenele dădea Străzii de Sus (acum Independenţei) o înfăţişare pitorească. În partea cealaltă, spre Lăpuşneanu, clădirile erau amenajate pe la 1890 într-un fel de bazar, „La bunul gust”. Era o puzderie de dugheniţe ieftine şi elegante de-a lungul cerdacurilor.

Ion Mitican

Sursa: curierul-iasi.ro

2018-04-30T21:09:44+00:00