„De Paşti în satul vesel căsuţele-nălbite,
Lucesc sub al lor malduri de trestii aurite”

Sunt versurile poetului Vasile Alecsandri, scrise cu gândul la Sărbătoarea sărbătorilor, când întreaga lume românească trăia bucuria de Paşti. Aflat la anii maturităţii depline, poetul trăia cu duioşie zilele Săptămânii Mari, când aşezările Moldovei ieşeau din mohoreala iernii, ogrăzile se târnuiau, grădinile se greblau, lumina varului proaspăt acoperea pereţii caselor, tulpinile pomilor, gardurile, porţile, podeţele. Seara, întreaga suflare mergea cu pioşenie la deniile din bisericile luminate doar de candele şi câteva lumânări pâlpâind sub icoane. Cei din case, mai ales copiii, primeau straie noi: o cămaşă înflorită din in şi iţari urziţi în fir de lână. Atunci când poetul a publicat poezia în „Convorbiri Literare” (1868), Paştele avea aceeaşi rezonanţă şi în Iaşi ca şi la Mirceşti, unde acesta trăia când nu avea atribuţii obşteşti.

Fierbinţeala cuptoarelor
În bucătăriile năduşite de fierbinţeala cuptoarelor, ouăle roşii cu migală încondeiate zâmbeau din panere, păştile rumenite în tingirile de aramă se aliniau pe mese, iar cozonacii mândri, cu pălăriile pe-o ureche, aşteptau să îndulcească şi să bucure sufletele trecute prin îndelungatul post al purificării. Toţi creştinii din capitala Moldovei ca şi ai satelor aşteptau cu înfrigurare apropierea miezului de noapte şi chemarea tainică la marea sărbătoare, vestită de dangătele clopotelor.

Se întindeau hore
Flăcăii umblau pe la case cu lăutari, chemând lumea la petrecerea sărbătorii, în ziua de Paşti, după prânz. Horele se întindeau, odinioară, în ogrăzile încăpătoare ale hanurilor din mahala: la Topor (Balc), pe Sărărie, la Trei Sarmale (în Socola), la Chirilă (în Tătăraşi), la Perjoaia (în Nicolina) şi chiar prin centru, la Binder.
În ogrăzile lor, năvălite de lume, se rotea câte un scrânciob construit pe două furci înalte, de stejar, şi învârtit de flăcăi zdraveni. Veseliţi de zumzetul cobzelor, trilul câtorva scripci smonite de un nai şi îngânate de un ţambal.

Fetele, ca nişte zâne
Ţinându-se de mâini, fetele şi flăcăii jucau hora. Şi nu era privelişte mai frumoasă ca acest joc de Paşti. Fetele, în catrinţe noi, ţesute de mâinile lor cu fluturi aurii şi fir de mătase ca şi iile de borangic, păreau nişte zâne pogorâte între feciorii cu straie albe ca neaua şi chipuri îmbujorate. Rudolf Şuţu, martorul vremii, nota: „Cuconaşii ochiau fetele în timpul jocului, iar cucoanele admirau formele romane ale tinerilor flăcăi în braţele cărora fetele se mlădiau la ondulaţiile jocului ca nişte turturele” (Iaşii de odinioară).

Mămăligi cât roata carului
Cele mai vestite hori erau în Tătăraşi, pitoreasca mahala cu grădini umbroase ce-şi păstrase neschimbată înfăţişarea, până la ultimul război. Părea un bogat sat românesc cu case rare strălucind de albeaţă în luminişurile livezilor înfrăţite sau, cum a scris o gazetă: „un pumn de case ce dispar într-o mare de verdeaţă”. Acolo se ascundeau cele mai pitoreşti grădini de vară cu vetre mănăstireşti, pe care forfoteau fără încetare oloaie cu borşuri şi găluşte, cât şi uriaşe ceaune cu mămăligi cât roata carului, învăluite în tochituri şi fripturi haiduceşti. Şi toate astea udate cu vin busuioc, din viile cu tufe însorite.

În cuprinsul acestor grădini, de Paşti, se ridicau cele mai straşnice scrâncioburi ce împlineau visul de zbor al omenirii şi de înălţare a sufletului celor visători.

„În scrânciobul din culme se dau băieţi şi fete,
Copile flori de aur, voinici cu negre plete…”
(Vasile Alecsandri, Scrânciobul, „Convorbiri literare”)

Mulţimi fără număr
Una dintre aceste grădini vieţuia deasupra văii Calcainei, pe strada Tătăraşi, la vreo câteva sute de paşi, dincolo de colţul Călăraşilor, cam pe locul unde se opreau droşcarii şi pedeştrii să-şi tragă sufletul după suişul coastei. Acolo, în spatele unor zidiri negustoreşti, de la stradă cam pe locul ocupat acum de piaţa Tătăraşi, străjuită de arbori bătrâni printre care un uriaş stejar, se afla Grădina Chirilă. Ţinând scrânciob şi jocurile feciorilor, duminica, vestita grădină era şi staniştea nunţilor începute separat în prima zi pe la prânz şi sfârşite laolaltă, a doua zi seara, cu vesele petreceri, în care nuntaşii îşi încurcau mirii, iar aceştia miresele. Horele neostenite din ograda întinsă, purtate înainte de staroste, druşte şi nănaşi, atrăgeau privitori din tot oraşul, iar de Paşti mulţimi fără număr.

Trei zile şi trei nopţi
Iată cum a consemnat Rudolf Şuţu: „Sărbătorile Paştelor pentru ieşeni, în vremuri de demult, constituiau un eveniment foarte important de peste an. Prin casele boiereşti, mesele acoperite cu mâncăruri fine, cu păşti, cu ouă roşii şi cozonaci, stăteau trei zile şi trei nopţi întinse, iar musafirii cari se perindau în vizite aveau oarecum obligaţiunea de a mânca şi a bea în casa gazdei (Paştele la Iaşi).

Nu era sat fără scrânciob
Scrânciobul era marea bucurie a Paştilor. Se învârtea toate cele trei zile şi nu era sat fără scrânciob şi nici târg sau mahala din Iaşii de odinioară căreia să-i lipsească. Imaginea sa a fost descrisă de poetul Vasile Alecsandri:

„De Paşti în satul vesel căsuţele-nălbite
Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite,
Pe care cocostârcii, înfipţi într-un picior,
Dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor.

Un scrânciob mai la vale pe lângă adună
Flăcăi şi fete mândre ce râd cu voie bună
Şi-n sunet de vioare, de cobze şi de naiu
Se întoarce hora lină, călcând pe verde plaiu.

Bătrâni cu feţe stinse, români cu feţe albe
Românce cu ochi negri şi cu ştergare albe
Pe iarba răsărită fac praznic la un loc,
Iar pe împrejur copiii se prind la luptă-n joc.

Şi scrânciobul se întoarce, purtând în legănare
Perechi îmbrăţişate cu dulce înfocare.
Ochiri scânteietoare şi gingaşe zâmbiri,
Ce viu răspând în aer electrice luciri.

(Paştele, Convorbiri Literare, 1868)

Biserica Buna Vestire Iasi

Noaptea de Înviere, cu Mihai Eminescu şi Veronica Micle la biserica Buna Vestire

Într-o asemenea noapte, poetul Mihai Eminescu urca dâmbul bisericii Buna Vestire. Se afla la Iaşi din toamna anului 1874 şi ţinuse să participe la slujba Învierii în biserica Veronicăi, muza vieţii sale. Ea locuia nu departe, pe strada Butu (azi N. Gane), la numărul 14. Precum toate ieşencele, Veronica petrecuse Săptămâna Patimilor făcând curăţenie, ştergând ferestrele, curăţând uşile, iar seara mergând la denii cu bucheţele de viorele sau brebenei.

Noapte liniştită şi înmiresmată
În noaptea aceea caldă, liniştită şi înmiresmată de zambile, florile caişilor şi aburul cozonacilor abia scoşi din cuptoare, biserica Buna Vestire nu mai încăpea de credincioşi. Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, pe uşa ghintuită, intra Veronica cu fetele Virginia şi Valeria. O însoţeau soţul, Ştefan Micle şi mama. Între credincioşi, pios, cu o lumânare în mână, se afla şi poetul. „S-au zărit. El a salutat-o imperceptibil mişcând uşor capul, ea i-a răspuns. Şi atât. După aceea, s-au pierdut căci bătrânul duhovnic începuse slujba. S-a stins lumina şi apoi lumea s-a îmbulzit să aprindă lumânările” (Ne întâlnim cu Veronica Micle).
Singur, dar fericit că s-au văzut, poetul s-a întors acasă în odaia pustie. Pe masă nu era nici pască, nici cozonac sau ouă roşii, dar sufletu-i sărbătorea aprins de febra creaţiei, cadenţând versurile „Învierea” pe care avea să le publice mai târziu, în 1878, când se afla la Bucureşti, cu gândurile la Veronica.

Sursa: curierul-iasi.ro